Meridian Critic

Lucrarea îşi propune să ilustreze apropierea dintre postmodernism şi manierism, folosind în acest sens scrisul lui Peter Ackroyd. Făcînd referinţă direct la patru dintre romanele scriitorului britanic (Hawksmoor, First Light, Chatterton şi Milton in America) am încercat să demonstrăm înrudirea, cel puţin funcţională, a postmodernismului şi manierismului printr-o metodă comparatistă.

Lucrarea examineazaă direcţiile studiilor de anglistică din perioada interbelică, identificînd cercetările de literatură comparată în mediile academice interesate de a susţine statutul literaturii române ca o componentă specifică a culturii europene. Astfel de cercetări au demonstrat că primele contacte literare anglo-române nu s-au produs pe fondul unui vacuum cultural, ci au acţionat ca factori catalizatori ai unor tendinţe preexistente în literatura receptoare. Fapt demn de remarcat este că demersurile comparatiste ale angliştilor români se extind şi asupra fenomenelor de reprezentare ale identităţii naţionale în cele două culturi angajate în procesul de comunicare. Textul lucrării a fost comunicat în cadrul seminarului "Towards a European History of English Studies: the 1920s and 30s" la conferinţa ESSE 5 - 2000, Helsinki.

Această prezentare urmăreşte să desluşească, cu toate limitele impuse de inefabilul personalităţii artistice şi de incongruenţele dintre talent/geniu şi epocă, caracterul inedit al Iluminismului englez, care reuneşte scriitori de talia lui Defoe sau Swift, sub egida simbolică a împăratului Augustus, şi felul în care filosofia compoziţională a scriitorilor epocii exilează exaltările percepţiilor instinctuale şi radicalismul moral, instaurînd primatul raţiunii, într-un stil care s-ar putea numi umanism practic.

Lucrarea se concentrează asupra excesivei preocupări a perioadei victoriene tîrzii cu privire la "normalitate" şi la sancţionarea violentă a oricărei devieri de la aceasta, dar şi asupra traumatizantei percepţii a identităţii umane ca instabilă, controlată simultan de factori genetici, sociali şi psihologici. Întreaga epocă este în mod evident fascinată de paralelismul dintre oroare şi plăcere, discursul literar explorînd zone odinioară tabuizate, cum ar fi alarmanta fluidizare a sexualităţii, proliferarea bolilor venerice sau psihice, dependenţa de alcool sau droguri etc. Discursul literar le alocă devianţilor un spatiu normalizator asemănător Purgatoriului, unde individul este ostracizat, stigmatizat, finalmente exclus şi care nu mai are nimic în comun cu tradiţionala "cameră a bolnavului" – emblemă a grijii materne - din discursul realist timpuriu.

Studiul se concentrează asupra nuvelisticii ştiinţifico-fantastice a lui Ray Bradbury, urmărind atît afinităţile literare ale artistului cu tradiţia romantică şi simbolistă europeană, cît şi reacţiile sale polemice la performanţele tehnologiilor moderne, care par să atenteze la viaţa lăuntrică a omului secolului al XX-lea. Se analizează, în această direcţie, funcţiile lumilor posibile, deci ale utopiei, în corectarea etică a comportamentului uman şi în încercarea generoasă a scriitorului american de a îmbuna lumea prin pildele sale poetice.

Lucrarea analizează structura "rimată" a romanului lui Peter Ackroyd, în care alternarea palierului narativ ce pare a oferi povestea "absentă" din ficţiunea poliţistă cu cel ce pare a duce spre "revelaţie" creează o paradoxală impresie simultană de identitate şi diferenţă, susţinută de iluzia mişcării spre un deznodămînt - o promisiune nerespectată în final. Repetiţia, forma ce pune în abis toate nivelurile textului, devine un fel de nebunie textuală (nebunia fiind ea însăşi un motiv central al romanului), subminînd astfel înţelegerea logocentrică a relaţiei fabulă-povestire.

Într-o abordare convenţională, Hamlet în regia lui Dinu Cernescu răspunde "menirii istorice" de "reabilitare a valorilor naţionale" specifice anilor 70 în România. Lucrarea de faţă însă îşi propune să argumenteze că Hamlet–1974 depăşeşte acest "deziderat" politic şi ideologic. Mutaţiile interpretative - contextuale, textuale şi performative - specifice acestui spectacol ilustrează că actualizarea marilor clasici străini în anii 70 reprezenta mai mult decît un simplu exerciţiu de imaginaţie, o tendinţă de a experimenta noi tehnici teatrale sau o preocupare obsesivă pentru popularizarea valorilor universale. Acest studiu analizează Hamlet ca dublă declaraţie politică. Pe de o parte, confirmă că Hamlet-1974 se conformează cerinţelor de reabilitare a culturii "în lumina" politicii de "destalinizare" a României. În acelaşi timp, matricea interpretativă a piesei - de la reorganizarea radicală a materialului dramatic, folosirea unui spaţiu teatral neconvenţional, la implicarea publicului în desfăşurarea piesei, şi pînă la accentele vădite pe puterea de acţiune a vizualului, a decorului, costumelor şi obiectelor de recuzită în defavoarea textului vorbit devenit limbaj "de lemn" - subminează şi acuză această "directivă eliberatoare" ca fiind o nouă formă de cenzură în România.

Creaţia cinematograficã a lui Baz Luhrmann William Shakespeare's Romeo+Juliet a fost percepută - în mod nejustificat - de către critici drept o (re)stilizare modernă a piesei shakespeariene. Lucrarea de faţă îsi propune să demonstreze că filmul este, de fapt, o veritabilă "interpretare" a textului făcută de un "ochi" postmodern. Filmul trebuie înteles, aşadar, ca o metaforă a "ochiului", fie că apartine personajelor piesei lui Shakespeare, cititorului de text, protagoniştilor creaţiei lui Luhrmann, regizorului şi camerei de filmat sau spectatorului. Atenţia regizorului pentru imagini care sugereazã noţiuni precum "a arăta", "a privi", "vedere" etc. şi care focalizeazã întreaga poveste de dragoste pe contactul vizual justifică această analiză. Cea mai importantă trăsătură a filmului este nu faptul că trădează textul shakespearean, aşa cum s-a sugerat, ci că îşi asumă simultan "invocarea" şi "dislocarea" textului prin mijloace cinematice originale.

Lucrarea explorează modul în care Yeats instituie o lume aflată între ideal şi istorie, felul în care poezia sa conturează un teritoriu ce se află în acelaşi timp într-un spaţiu ideatic materializat în actul reprezentării şi al lecturii, şi într-un spaţiu istoric, circumscris ideologic, idealizat în planul conştiinţei subiective.

Această lucrare este un studiu comparativ între romanul lui James Joyce, A Portrait of The Artist as A Young Man, şi cel al lui Alasdair Gray, Lanark. Cele două romane, care au în comun tema condiţiei artistului, sînt analizate din perspectiva modului în care folosesc şi în acelaşi timp subminează convenţiile romanului realist.

Lucrarea urmăreşte modul în care imaginea alterităţii feminine (de)construieşte un orizont expectativ al convenţiilor dramatice în textul shakespearean Mult zgomot pentru nimic.

Lucrarea propune o interpretare a Graalului din poemul lui Tennyson ca simbolul unei identităţi autentice, independente de presiunea autorităţii exterioare, căutarea sa reprezentînd dorinţa de eliberare de sub "tirania semnificantului" (Belsey), aspiraţia spre o viziune ne-mediată a realului şi a propriului eu – momentul de "disidenţă" faţă de scenariul ideologic al puterii, ce delimitează pentru subiecţi o sferă precisă a praxisului. Eşecul lui Arthur nu este, aşa cum afirmă Elliot L. Gilbert, acela de a reface o comunitate "naturală", care să se reînscrie în mitic, ci acela de a construi o ordine eliberată complet de natural, în care distincţia individual/colectiv să fie dizolvată. Dezastrul dezmembrării Mesei Rotunde este unul "politic", cauzat de insuccesul ideologiei de a menţine Legea şi Dorinţa într-o dependenţă reciprocă, ceea ce duce la "dispariţia subiectului".

Construit rizomatic, romanul lui Heller îşi manifestă multiplicitatea prin recurs la paradoxurile practicilor de semnificare, deconstruind opoziţia dintre raţional şi iraţional, precum şi consecinţele de ordin epistemologic şi ontologic ale acesteia. Astfel, romanul pune sub semnul jocului lingvistic noţiuni şi instrumente ce se regăsesc în teoriile poststructuraliste.

Lucrarea încearcă să găsească justificări inabilităţii frecvente a criticului literar de a explicita şi exploata exhaustiv textul literar gotic (în speţă, Frankenstein sau un Prometeu modern de Mary Shelley), dar şi a indiferenţei acestuia de a ataşa o valenţă semantică textului indecis şi descentrat. Această frustrare a criticului se concretizează de cele mai multe ori într-o lectură ostilă sau condescendentă deoarece textul monstruos destabilizează "de-monstraţia", făcînd-o să gliseze mereu spre zone inedite sau aberante.

Aparţinînd universului clivajului semnului, Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde vorbeşte despre "diferenţa în similaritate", iar sinuciderea – soluţia paradoxală ce rezolvă spaima narcisiacă de extincţie – se asociază obsesiei epocii victoriene tîrzii cu privire la alteritate şi degenerare. În această "poveste rea", Utterson poate fi privit ca adevărat protagonist condamnat să rostească ("utter") adevărul provizoriu al unei culturi ce instaurează normalitatea prin excludere intransigentă a celuilalt.

Lucrarea propune o analiză a tehnicii contrapunctului verbal în romanele de idei ale lui Aldous Huxley. Autorul îşi reduce personajele la o singură idee, iar trăsăturile dramatice ale romanului convenţional sînt înlocuite de confruntări verbale.

Lucrarea abordează credibilitatea autorului în "The Sovereignity and Goodness of God", scriere ce se încadrează în genul literar cunoscut sub numele de captivity narratives. Specific perioadei de început a literaturii americane, acest gen de naraţiune relatează experienţa unui colonist ajuns prizonier al unui trib amerindian. Deşi autobiografice, aceste scrieri pun sub semnul întrebării veridicitatea faptelor prezentate.

Lucrarea abordează concepţia despre lectură a lui Stanley Fish – concepţie ce reprezintă o emancipare faţă de teoriile obiectiviste şi intenţionaliste – prin prisma modelului de constituire a subiectului atît în ideologie cît şi în context psihanalitic. În termeni preluaţi de la Deleuze şi Guattari şi situaţi convenabil la intersecţia dintre psihanalitic şi politic, instituţia criticii, aşa cum este ea văzută de Fish, se constituie într-un "generator de putere", ale cărui mecanisme de legitimare, absorbţie, neutralizare şi control al discursului sînt, în esenţă, de natură ideologică, deşi Fish refuză să admită dimensiunea "politică" a actului critic.

Studiul realizează o introducere în cultura arhaică din Africa subsahariană, pusă în relaţie cu literatura africană de limbă portugheză şi cu arta plastică mozambicană.

Noile creaţii literare reprezintă, în mare parte, vechi creaţii deghizate sub un alt nume, autorii contemporani situîndu-se, inevitabil, în continuarea unei îndelungate tradiţii culturale. Aceasta este anatema intertextualităţii, o sabie cu două tăişuri. Şi totuşi, interacţiunea stabilită între texte, indiferent de apartenenţa lor, se constituie în parte a unui vast proces de revigorare culturală, în care operele trecutului sînt "reînviate" tocmai prin subminarea lor. Aceasta este lumina în care intenţionăm să definim intertextualitatea în acest articol, avînd în vedere, în special, patru romane ale lui Peter Ackroyd, Chatterton, First Light, English Music şi The House of Doctor Dee .

Orice contact cu alt sistem de învăţămînt este util în măsura în care scoate la iveală, prin comparaţie, propriile noastre lacune ori ne face mai conştienţi de ceea ce avem bun. Interviul de mai jos, pe alocuri polemic, cu profesorul Jean-Marie Seillan, datorat unui sejur de studiu la Universitatea franceză Nice-Sophia Antipolis, de care am beneficiat ca studentă Erasmus în anul universitar 2001-2002, reflectă întrebările, contradicţiile şi noile repere de care am devenit conştientă în urma confruntării cu un alt sistem decît cel românesc. Izvorîte aşadar din experienţa mea cea mai personală (dar care, ca orice experienţă de acest gen, este susceptibilă de a interesa şi pe alţii), întrebările (şi implicit răspunsurile) nu constituie deloc o dezbatere academică despre "metodele didactice". Ele se vor doar o incitare la reflecţie continuă asupra mijloacelor şi mizelor predării literaturii în cazul nostru, iar prin extensie a oricărei discipline umaniste. Dialogul cu fascinantul profesor Jean-Marie Seillan mai tratează şi despre experienţele de cercetător şi autor ale domniei sale.