Meridian Critic

Studiul prezintă natura conflictuală a eticii (post)moderne, urmărind un traseu care rezumă mentalitatea şi comportamentul etic al modernităţii.

În acest articol, autorul ia poziţie faţă de concluziile exprimate în două teze de doctorat, recent finalizate la Bucureşti sub îndrumarea Profesorului Nicolae Manolescu (G. Moarcas – Expresionişti după expresionsm, respectiv Cristina Ispas – Fenomenul poetic românesc post decembrist, Bucureşti, 2009) şi încheie prin a formula propriile aserţiuni critice asupra simptomelor literaturii române postmoderne, asupra relaţiilor între generaţiile poetice româneşti în ultimii treizeci de ani şi asupra neo-expresionismului.

Autorul acestui articol urmăreşte paradigma negativităţii în filosofia postmodernă a lui J.F. Lyotard, asociind esteticii negativităţii propusă de Şcoala de la Frankfurt (Adorno, Horkheimer) teoria şocului şi a auraticii a lui W. Benjamin şi dialectica lui Hegel. Constante similare se regăsesc în condiţia postmodernă exprimată critic în opera lui Th. Pynchon şi Kurt Vonnegut.

L’auteur de cet article propose un débat critique concernant la théorie du postmodernisme et de la postmodernité et le prolongement de la modernité.

Autorul analizează mai multe constante filosofice ale operei lui Mihai Şora: condiţia ontologică a posibilului, valoarea pluralităţii, dihotomia actual-potenţial. El notifică legătura dintre premisele acestor constante şi reflecţiile lui M. Şora asupra limbajului a căror abordare este posibilă din două perspective diferite : simbolic-poetică şi ştiinţific-tehnologică.

Studiul îşi propune o dezbatere asupra problematicii autorului ca interpret al conştiinţei colective în societate, construite plecând de la imagine şi spectacol. Această imagine se reflectă în romanul Mao II al scriitorului chinez Don DeLillo.

Lectura unei nuvele din 2002 a lui Stephen King, „Totul este posibil, finalmente”, ne oferă şansa unei analize comparativă a goticului postmodernist şi goticului clasic, cel născut în Anglia veacului al XVIII-lea. Titlul însuşi – incitant, ambiguu – se constituie într-o rampă de lansare a argumentării conform căreia postmodernismul a transformat goticul tradiţional într-un hibrid al subculturii populare, într-o formă derizorie de artă, autoparodică şi autodevoratoare. Bricolajul gotic îi conferă autorului nord-american incontestabile capacităţi mitopoetice, pe care le putem decela şi la clasicii genului, dar care îl singularizează pe King în spaţiul literar american din zilele noastre.

Autoarea acestui articol îşi propune să sublinieze efectele pe care le poate avea includerea, respectiv excluderea actului scrierii din structura ficţionala a romanelor temporale ale secolului al XX-lea (Thomas Mann şi Marcel Proust). Atît în primul caz, cît şi în celălalt, raportarea la actul scrierii presupune activarea unei dimensiuni a prezentului imanent textului: dacă Thomas Mann alege să abordeze aceasta dimensiune într-o manieră directă, prin obiectivarea constantă a discursului ficţional, Proust introduce în acţiunea romanului său elemente ficţionale care trec mai curînd drept metafore ale procesului creaţiei literare. În ambele cazuri avem de-a face cu un tip de autoreferenţialitate a scrierii care este mai curînd specifică postmodernităţii.

Filmele cu zombi şi morţi-vii sunt o categorie specială a filmului horror care prezintă spectacolul alegoric al dezintegrării accelerate a ordinii sociale sub ameninţarea unei misterioase pandemii. Credem că divertismentul este o sursă importantă pentru diagnoza societăţii contemporane. Aceste ficţiuni exprimă drama societăţii umane care nu are în modul ei de organizare anticorpii care i-ar permite să reziste ameninţărilor ce se nasc în chiar sânul ei. Aceste filme pot fi citite fie ca purtătoare ale unui mesaj reacţionar, deoarece oferă alternativa unei societăţi închise asigurând protecţie în schimbul renunţării la câteva liberatăţi fundamentale, fie ca manifest împotriva masificării individului, ca expresie, deci, a voinţei de a refonda societatea.

Le XX-ième siècle “réinvente” le corps et la danse. Une riche création chorégraphique et l'émergence d'une anthropologie du corps en témoignent. La danse s'échappe à l'académisme et va de pair avec la contre-culture. Le “nouveau corps” - dont rêvent Isadora, Artaud, les (post)modernes - est naturel, cosmopolite et Janus bifrons: il intègre l'Autre (Tarahumaras, Balinais, Afro-américains, Orient, Grèce antique) et remonte au passé pour y rafraîchir la danse occidentale. Redevable aux paradigmes (post)modernes, la danse contemporaine repense l'immémorial langage du corps: autoréférentialité, intertextualité / interculturalité, critique socio-estetique n'y manquent pas. La danse croise l'utopie multiculturelle.

Opera lui N. Gane, scriitor aproape necunoscut din Cenaclul „Junimea”, constituie un amestec de neoclasicism (prin funcţia moralizatoare), de realism (prin temele sociale şi prin interesul pentru psihologia personajelor) şi de romantism (prin preocuparea pentru folclor, fabulos şi fantastic). Tema timpului este tratată atât în cadrul realist (timp linear, ireversibil, în care evenimentele se petrec o singură dată) cât şi în cadrul fantastic (timpul circular şi timpul discontinuu). Tema visului îl apropie pe N. Gane de literatura fantastică, din moment ce romancierul insistă asupra ambiguităţii experienţelor onirice.