Meridian Critic

Pe fundalul disoluţiei programului american de asigurări sociale şi al corupţiei corporatiste ajunsă aproape un clişeu, volumul de debut din 2008 al lui Thomas Nevins, The Age of Conglomerates, este pe cît de actual pe atît de obsedant. Romanul întrebuinţează exact aceste două probleme – corupţia şi potenţiala prăbuşire a sistemului de asigurări sociale – drept catalizatorul lumii sale critico-distopice. În contextul debutului de secol 21, distopia critică reprezintă un cadru narativ amplu şi potrivit pentru a provoca emergenţa unei imaginaţii utopice. Uzul problematicii contemporane în roman drept fundament al universului distopic, combinat cu un deznodământ optimist, conlucrează la promovarea conceptului de reverie socială.

Conceptul de exil a fost în permanenţă raportat la ideea de spaţiu. A fi exilat înseamnă raportarea existenţei la binomul înăuntru/afară. Pe de altă parte, într-o epocă a simultaneităţii şi multiplelor suprapuneri, spaţiul nu mai poate fi conceput în termeni duali, ci este obiectul multiplelor interpretări prin care capătă o variată paletă de semnificaţii. Încercăm în prezenta lucrare să demonstrăm că exilul presupune existenţa unei heterotopii, folosind opera scriitorului american de origine română, Andrei Codrescu.

Utopia este o reacţie la o stare distopică existentă. Căutînd să creeze utopia, muzeele şi galeriile re-construiesc evenimente, obiecte şi aspiraţii prin intermediul artefactelor şi al spaţiilor configurate. La rîndul său, acest fapt reprezintă o consolidare a stării distopice care există dincolo de jurisdicţia acestor instituţii culturale. Clădirile cu destinaţie artistică sînt utilizate drept mijloc de control al comportamentului societăţii distopice. Ele ar putea fi considerate sinonime cu traducerea utopică a lui ou topos (fără loc), date fiind exponatele asortate, secţiunile active de utilizatori sau disciplinele predate, organizate sub formă de colecţii reasamblate. Această lucrare explorează aspectul schimbător şi rolurile acestor clădiri ca reflecţii ale societăţii distopice în intervalul de timp 1850-2000.

Sub ameninţarea spectrului gravei crize economice actuale şi al legalizării pe scară din ce în ce mai largă a căsătoriilor homosexuale, această lucrare va examina semnificaţia simbolică şi posibilităţile spaţiului urban de a genera politici homosexuale. Mai precis, ca urmare a argumentaţiei care îi plasează pe „gay” într-o „clasă creativă” şi îi poziţionează ca modele de ţapi ispăşitori ai ciclurilor de îmburghezire sau, mai eufemistic spus, ai reînnoirii urbane, voi sugera o economie politică alternativă care neagă existenţa pieţelor imobiliare speculative. În locul lor, vor apărea un model homosexual de relaţionalitate care mai degrabă se auto-întreţine decît se autopropagă şi un spaţiu urban care este mai degrabă topologic decât revizionist.

În acest articol sînt discutate două ansambluri de opere care reprezintă faze diferite în arta vizuală şi cultura utopiei sioniste. Prima parte a articolului tratează operele timpurii ale artistului Ephraim Moses Lilien (1874-1925) şi modul în care s-a construit percepţia utopică în limbajul vizual timpuriu al sionismului. În cea de-a doua parte a articolului, este prezentată opera lui Eliahou Eric Bokobza, ca un exemplu de artă israeliană contemporană care deconstruieşte şi critică deschis arta sionistă timpurie, pe considerente atît etice cît şi politice. Articolul aduce în discuţie estetica sionistă timpurie prin prezentarea operei lui Lilien cît şi conspiraţia vizuală post-sionistă pe care Bokobza o portretizează dintr-un punct de vedere postcolonial. Visul sionist este redat în arta critică contemporană a lui Bokobza ca o poveste ştiinţifico-fantastică ce se desfăşoară într-un spaţiu inedit, unde noul este un prezent/viitor multicultural în care vestul se amestecă cu estul într-un limbaj vizual pseudo-mitic.

Brazil, originalul film distopic al lui Terry Gilliam, invocă diverşi tropi distopici cărora le adaugă însă o neaşteptată focalizare asupra familiei. Incriminarea în film a structurilor familiale distopice reprezintă un element-cheie. Structurile familiale revin ca imagini ale reproducerii literale a lumii distopice. Familiile din film demonstrează perpetuarea între generaţii a distopiei, de la copiii familiei Buttle, orfani de tată, la golănaşii de cartier care se joacă de-a interogarea teroriştilor, până la Jack Lint, care îşi lasă fiica să se joace în biroul său în timp ce pleacă să tortureze diverse persoane. Scenele-cheie asociază statul disfuncţional cu familia disfuncţională.

Romanul lui Margaret Atwood, The Handmaid’s Tale, este o distopie critică, o naraţiune-avertisment, în ceea ce priveşte chestiunile care pot transforma normalitatea şi factorul familial (toposul) fie în utopie fie în distopie. Aceste chestiuni vizează fanatismul, credinţa în adevărul absolut, echitatea cu orice preţ şi nu în ultimul rând eradicarea comunicării autentice. La polul opus se situează deschiderea faţă de celălalt, acceptarea mai multor variante de adevăr şi conştientizarea diferenţei. Articolul explorează dialectica transformării şi reevaluarea realităţii.

Fiecare scriitor se angajează în ceea ce numim politica spaţiului cu scopul de a da viaţă personajelor sale într-un context temporal. Cunoştinţele de geografie şi cartografie vizînd un loc cunoscut dat consolidează arta portretistică şi realizarea intrigii. De exemplu, scriitorul marocan Tahar Ben Jelloun descrie panoramic oraşul italian Napoli, utilizînd o lentilă poetică ce îi permite să dezvăluie oraşul ca pe un compendiu de complexe. Pe lîngă localizarea geografică, acest oraş european are trăsături comune cu oraşul Lagos, descris de scriitorul nigerian din diaspora Sefi Atta. Utilizînd lentile literare postmoderne, acest articol analizează prin comparaţie factorii care fac din ambele oraşe un loc al paradoxurilor şi un epicentru al postmodernităţii.

Investigarea realului este motivată de dorinţa identificării lucrului în sine, dar ameninţată de secătuirea formelor sub care acesta ni se prezintă. Obsedat fiind de adevărul ce se ascunde în spatele materiei, Caragiale simte lucrurile, le analizează îndeaproape, deplasînd fiecare detaliu spre primplan pînă cînd acesta devine monstruos (chiar şi la nivel fizic). Această permanentă stare de suspiciune transformă totul în iluzie. De aici, un infern al suspiciunii şi al imaginaţiei.

Studiul de faţă urmăreşte principalele etape ale operei dramatice a lui Dumitru Solomon, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi români din ultimele decenii, începând cu schiţele publicate în 1967, continuând cu aşa-numitele “piese filosofice” publicate în 1984 şi terminând cu farsele postmoderne scrise în ultimii ani. Mecanismele acţiunii dramatice, modurile şi procedeele comice, implicaţiile tragice ale conflictului, intertextualitatea parodică şi jocul ironic cu convenţiile teatrale sunt de asemenea analizate în încercarea de a defini principiile de bază ale esteticii teatrale a lui Dumitru Solomon.

Acest articol scoate în evidenţă cîteva aspecte importante ale genului eseistic, privit în context ca un gen bazat pe libertatea de gîndire absolută. Analiza noastră se focalizează asupra eseurilor scriitorului român Emil Cioran, care serveşte drept model pentru scrierea de eseuri filosofice şi literare.

Acest articol prezintă o sinteză a textelor critice despre povestea cultă, care poate fi percepută ca un adevărat model pentru tinerii nerăbdători să-şi îmbogăţească cunoştinţele în domeniu. Acest volum conţine o introducere şi patru părţi, care reprezintă o abordare ştiinţifică a autorilor care s-au dedicat scrierii cărţilor pentru copii. Introducerea este semnată de Jean Perrot, criticul care i-a dedicat acest studiu lui Marc Soriano, cel care a fost considerat inovatorul acestui domeniu ştiinţific, redescoperind astfel basmele doamnei de Aulnoy, poveştile culte ale lui Charles Perrault, abordarea didactică a doamnei de Beaumont şi basmele realiste ale contesei de Ségur. Fiecare parte este o abordare foarte interesantă şi ne permite să percepem natura lăuntrică a poveştii culte. Prima parte este dedicată lui Charles Perrault, autorul de basme din secolul al XVII-lea, a doua parte este o reabordare a modelului de basm al doamnei de Aulnoy, a treia parte conţine o perspectivă diacronică privind crearea şi interpretarea basmelor scrise de femei, iar în ultima parte putem vedea cum este tradusă şi reinterpretată literatura pentru copii, în special basmele.

Opera literară a lui Panait Istrati se împarte în două categorii: textele care descriu universul cultural românesc şi cele în care sunt prezentate alte civilizaţii, cum ar fi cea greacă, orientală, otomană, balcanică. Limba scrierii este întotdeauna limba franceză. Autorul identifică şi menţine elementele culturale specifice folosind diferite strategii: traducerea literală, reportul de cuvinte străine. Autorul zugrăveşte aceste spaţii culturale într-un mod etic; prezentul articol analizează modalitatea prin care cultura şi civilizaţia balcanică este transpusă în franceză.

Traducerea este o problemă complexă care se manifestă în aspecte variate, dar dimensiunea care ne interesează în acest articol este cea culturală, deoarece credem că scopul traducerii nu este o expresie strict lingvistică, ci un text privit în context dinamic şi comunicativ. Vom vedea că traducătorii preferă fie cultura sursă, fie cultura ţintă, dar gândirea noastră se înscrie în paradigma dominantă a traducerii, conform căreia traducătorii trebuie să caute strategii de diminuare a distanţei culturală, pentru a repune în discuţie relaţia noastră cu Celălalt.

Lucrarea îşi propune să analizeze Didactica Nova din perspectiva temelor şi deschiderilor textuale şi existenţiale pe care le conţine. Cartea este în egală măsură autobiografie, roman şi catalog de imagini. În Didactica Nova, teoria care se conturează în opera lui Radu Petrescu, potrivit căreia a scrie despre viaţă este un act mai important decât viaţa însăşi, este pe deplin demonstrată.