Meridian Critic

În Eureka, Poe contrapune creaţionismului marilor religii monoteiste (iudaismul biblic şi rabinic, creştinismul, islamismul) un model cosmogonic intranzitiv: universul nu a fost creat, ci a emanat dintr-o „particulă elementară” (autogenie). În mod analog, universal ficţional al povestirilor fantastice ale lui Poe ia naştere dintr-o matrice autogenă, a cărei configuraţie catamorfică explică stereotipia lor structurală şi psiho-tematică: înhumări premature, acro- şi claustrofobie, procese regressive (catabază, catalepsie, somn, delir, moarte, etc.).

Strategia lui Poe de a “trage pe sfoară” este vizibilă mai ales în povestirile sale care conţin naratori necreditabili. Un asemenea exemplu este The Cask of Amontillado, în care Montresor spune o poveste despre răzbunare şi crimă perfectă, care se dovedeşte a fi ultima confesiune a unui creştin penitent sau, mai corect, un ritual sacrificial îndeplinit de un mason convins. Toate aceste “niveluri” de interpretare nu sînt, de fapt, paradoxale, căci Poe însuşi le articulează într-un proces de deconstrucţie ad infinitum care îl prefigurează pe Derrida.

Reputaţia lui Poe ca maestru al povestirii cu suspans, care atrage cititorul în lumile enigmatice ale ororii, bizarului şi neaşteptatului, i-a creat eticheta de scriitor “lizibil”. Articolul de faţă susţine că “The Purloined Letter” devine “ilizibilă” datorită procedeului de mise-en-abyme, care complică rolul detectivului şi natura cazului, convenţiile genului devenind, drept urmare, imprevizibile. Astfel, cititorul perspicace presupus de filosofia compoziţiei a lui Poe devine unul lipsit de clarviziune, întrucît “Scrisoarea furată” îşi subminează propriul adevăr, determinîndu-l pe cititor să conteste ceea ce citeşte.

Plecînd de la povestirea Cărăbuşul de aur de E.A. Poe, intervenţia noastră încearcă să urmărească modificările determinate de trecerea unui text epic către un scenariu dramatic, mai precis, către un scenariu radiofonic. Situat în proximitatea genului fantastic, textul lui Poe pune în evidenţă interesul scriitorului pentru conceperea, apoi decriptarea unei enigme, afirmînd convingerea lui Poe că există reguli / coduri care pot descifra orice scriitură hieroglifică, utilizînd, la întîmplare, alte mărci decît alfabetul… Criptanaliza care ar putea fi avută în vedere în cazul textului sursă se vede restricţionată în cazul adaptării pentru scenă a povestirii originale, cu atît mai mult cu cît ne aflăm în faţa unei adaptări radiofonice. Multe detalii ce rezolvă enigma în textul de plecare nu mai pot fi menţionate într-o „audio-carte”, în care dispare elementul vizual. Arta sonoră impune propriile legi / coduri de interpretare a unui discurs literar, care, deşi recurge la eliminarea anumitor detalii scriptice, poate să potenţeze interesul pentru un text literar datorită, în primul rînd, audienţei mai largi.

Deşi Răul reprezenta un concept fundamental în teologia Evului Mediu şi a perioadei moderne timpurii, procesul de raţionalizare i-a restrîns sensul la anormalitatea patologică, aşa cum este ea definită în medicină şi psihologie. Decăderea metafizicii a făcut ca ideea de rău absolut, ca şi aceea de diavol, să fie din ce în ce mai nesustenabilă. Perioada din preajma anilor 1800 a cunoscut o revenire a ideii de Rău, care nu mai era definit însă în termeni teologici, ci ca revoltă împotriva teoriilor raţionaliste despre moralitate şi a unei înţelegeri înguste a sufletului omenesc. Printre pionierii din secolul al XIX-lea al acestui întunecat modernism ani-modernist se număra şi Edgar Allan Poe. Povestirea sa, Hop Frog, trimite la imaginea medievală a broscoiului ca o creatură diavolească şi ca întrupare a răului absolut. Confruntarea dintre un rege hain şi hibridul om-broscoi reprezintă o fantezie literară despre persistenţa iraţionalului în modernitate şi despre problemă insolubilă a puterii celor corupţi.

Eseul de faţă examinează relaţia dintre povestirea Prăbuşirea Casei Usher de Edgar Allan Poe şi artele vizuale. După o trecere în revistă a studiilor despre semnificaţia aluziei la tabloul Coşmarul, de Henry Fuseli, şi descrierea tabloului pictat de Roderick Usher în cadrul povestirii, lucrarea propune o lectură intermedială în lumina picturilor “perforate” ale lui Lucio Fontana. Acest lucru ne permite să privim Casa Usher ca fiind un tablou vivant al clădirii eponime.

După ce şi-a prezentat, în mai multe conferinţe şi eseuri, opiniile critice asupra versiunii originale şi a traducerilor făcute de Baudelaire şi Mallarmé, Bonnefoy a dat o interpretare personală “Corbului”, apropriindu-şi-l într-o recentă poezie proprie. După o scurtă trecere în revistă a aprecierilor sale critice, precum şi ale altora dintre cei care se ocupă de influenţa lui Poe asupra poeţilor francezi şi de traducerea operei sale, analiza “hipertextului” lui Bonnefoy arată cum şi de ce a modificat acesta unele dintre elementele de bază din poezia lui Poe.

Lucrarea demostrează că, în povestirea Domeniul din Arnheim, estetica romantică, asociată cu anumite mecanisme de protejare a eului, este reprezentată în conflict cu formidabila forţă centrifugă a capitalului. Se poate considera că povestirea reflectă atitudinea ambivalentă a lui Poe faţă de schimbările de percepţie culturală şi faţă de tensiunile şi contradicţiile erei moderne, ea explorînd relaţiile dintre estetică şi economie, artă şi natură, sfera publică şi cea privată, capital şi natură, precum şi a felului în care aceste relaţii afectează individualitatea artistică.

Articolul de faţă încearcă să identifice, în The Man of the Crowd de E. A. Poe, problema ridicată de La Bruyère privind cauzele actelor morale sau imorale din viaţa noastră, plecînd de la aluzia din motto-ul povestirii. Poe se distanţează cu scepticism de ideea transparenţei fizionomice a binelui şi a răului, aspect pus în evidenţă printr-o comparaţie cu Dickens şi cu E.T.A Hoffmann. Poe creează o perspectivă cît se poate de modernă asupra moralităţii umane, ale cărei urme se regăsesc şi în romanele germane contemporane.

In Poe’s “The Fall of the House of Usher,” the underlying intimation of the incestuous union between twin siblings, Roderick and Madeline, serves as an extension of Poe’s use of the doppelganger motif. My paper explores this insinuation of sibling incest, apparently left out of the scholarly conversation on this particular tale, as an ingredient of the Gothic mode. The allusion to incest in “The Fall of the House of Usher” is directly related to the characters’ slow and withering demise. More importantly, it is outright related to the violent deaths of both brother and sister.

Lucrarea analizează modul în care Vladimir Streinu interpretează ideile estetice ale lui Edgar Allan Poe. În două articole, criticul literar român raportează principiile poetice ale lui Poe la poezia europeană modernă, analizînd influenţele şi diferenţele faţă de Baudelaire, Mallarmé sau Valéry. În cel de-al doilea articol, realizează o comparaţie neaşteptată între un critic român clasic, Titu Maiorescu, şi poetul american.

The distinctiveness of Poe’s style is one of the defining characteristics of his work. Questions of intention, genre, tone and aesthetic achievement are inextricably bound up with it. A story like “Loss of Breath” is typical in this regard. This style has often made Poe the subject of parody, yet in order to write successful imitations of Poe one must conjure with the complex questions that his style raises. Nabokov’s treatment of Poe is instructive in this regard. Nabokov’s critics have helpfully pointed out the innumerable links between the two writers, but his multiple concerns as a novelist and his dismissive attitude to his great nineteenth-century forebear prevent him from writing the sort of parody he is often given credit for.

Articolul urmăreşte modul în care opera lui Poe transgresează limitele unei povestiri axate pe jocul deducţiilor logice de tip detectivistic, îndepărtându-se de scopul declarat de a investiga crime şi de a descoperi criminali şi focalizând obsedant trupul victimei. Atenţia maniacală la detalii poate fi atribuită insistenţei voyeurului şi prea puţin curiozităţii detectivului. Cum carnea devine text, ceea ce studiază Dupin cu scopul de a normaliza nu e un trup propriu-zis, ci textul însuşi. Prin mutilarea textului, atât asasinul cât şi femeia sunt confiscate de nefiinţa non-textului care înseamnă pentru cel dintâi confirmarea propriei instrumentalităţi, iar pentru femeie e o reiterare a morţii.

This study makes two arguments, regarding first of all the performativity of memory in “Legeia” and following that, the performativity of gender inferred from the female body figured as memory. In Poe’s tales, memory functions as a medium for past experience, being its theatre, rather than an instrument for past experience (Walter Benjamin, “A Berlin Chronicle”). In “Legeia,” the act of remembrance, which also constitutes the narrative act, takes the form of the narrator’s macabre re-membering of Legeia’s body, a body that ultimately resists the narrator’s attempts to confine it within the boundaries of his creative endeavour.

Mircea Nedelciu’s short-stories display a textual structure inserted by its own meta-textual hints, defining itself as a covert Postmodern literary poetics / poietics. Thus Nedelciu’s texts may be interpreted from two points of view at least. The first would be the parodical discreditation of literature and critical discourse as well as of the existential pattern promoted before 1989. The second reading perpective would focus on the literary text as meaning-producing praxis within the writing domain.

Unitatea şi diversitatea, originalitatea şi mişcarea, singularitatea şi pluralitatea sunt termeni cheie exploataţi în capodopera Assiei Djebar, Les Impatients. Dalila, tânăra femeie din Alger e împotriva supunerii necondiţionate a femeii, luptând împotriva unei societăţi patriarhale. Tradiţia şi inovaţia sunt în opoziţie şi această capodoperă reflectă foarte bine acest aspect.

Lucrarea de faţă, implicit polemică, face parte dintr-un studiu mai extins şi urmăreşte să redefinească opera lui I. L. Caragiale prin situarea ei nu în zona mimesis-ului, ci în cea a interogării realităţii imediate din perspectivă ontologică. Aparent explorînd realul, scriitura lui I. L. Caragiale interoghează ipoteticul, textul devenind atît creaţie cît şi interpretare a lumii. Astfel, în opera lui I. L. Caragiale, aproximarea neantului nu provoacă, în manieră postmodernă, o criză a angoasei şi alienării, ci generează fascinaţie şi hedonism.

Lucrarea analizează Jurnal de doliu de Roland Barthes ca monument dedicat mamei sale, figură fondatoare a valorii etico-estetice a spiritului creator și a scrisului său. Am raportat scriitura barthesiană ca punere în operă a adevărului care fondează o nouă lume, relevată de hermeneutica eului, al cărui sens este regîndit de pe poziţia „ontologiei slabe”, la estetica heideggeriană interpretată de Vattimo. Jurnalul este o operă virtuală, imaginată arhitectonic, scriitură-origine care se multiplică în alte texte simultane, care construiesc un monument pe o gîndire estetică ornamentală.

This article analyzes the development of urban culture(s) in the American West, focusing mainly on cattle towns, precursors of many contemporary large towns and cities. Special attention is given to the way in which the Western movie took possession of the short, but intense history of these urban units and stereotyped it, offering audiences a myth-history which was to become the main perspective in the decades that followed.

Irina Mavrodin este una dintre figurile cele mai reprezentative ale studiilor franceze din Romania. Articolul prezintă diferite aspecte ale operei Irinei Mavrodin în calitate de traducător de literatură franceză (mai ales romanul proustian), de eseist (a primit numeroase premii) şi de poet în limbile română şi franceză.