Meridian Critic

Acest articol analizează romanul utopic „Mildred Carver, USA” (1919) al Marthei Bensley Bruère şi îl compară cu o bine-cunoscută utopie a lui Edward Bellamy, „Looking Backward”. Romanul, văzut uneori ca o reconsiderare feministă a utopiei lui Bellamy, utilizează câteva dintre aceleaşi strategii pentru a-şi masca ideile radicale, discutabil socialiste şi pentru a le face atrăgătoare pentru publicul de clasă mijlocie a timpului. Articolul analizează faptul că, deşi se bazează uneori pe unele dintre aceleaşi procedee artistice, romanul lui Bruère prezintă o schimbare clară în atitudinea faţă de femei şi faţă de muncă în comparaţie cu Bellamy, care menţine status-quo-ul şi îl prezintă ca pe o stare de lucruri pozitivă.

Cum poate fi definită identitatea - sau identităţile - teatrului politic contemporan şi unde se află limitele teritoriului său? Lucrarea de faţă discută noţiunea de politic şi îşi propune să o reabiliteze altfel decât ca sinonim pentru „dogmatic”. Concluziile noastre relevă faptul că teatrul politic contemporan nu reflectă politica, ci o contestă, se preocupă de a-i releva limitele – ale omnipotenţei sale sau ale negării sale –, şi de a arăta modul în care politica încearcă să elimine politicul. Ca reprezentant francez al acestui teatru, Claude Régy construieşte un teatru non-dogmatic şi, astfel, profund subversiv. El întreprinde o revoluţie estetică prin schimbarea ordinii reprezentării teatrale şi în special a relaţiei dintre articulabil şi vizibil. Într-adevăr, el creează utopie, heterotopie şi atopie, considerând teatrul ca posibil loc de naştere a spaţiilor discordante. Făcând asta, el permite spectatorului să se afle în conexiune cu Realul fără a-l reduce sau controla. Astfel, teatrul său aparţine acelei Arte descrise de Godard, care spunea că „Arta te lasă să te întorci şi să vezi Sodoma şi Gomora fără a muri”.

Pornind de la propunerile înaintate de intelectuali ca Ashis Nandy sau Charles Fourier, această lucrare îşi propune să analizeze sfârşitul utopiei ca alternativă existenţială la prezent. Mai precis, analiza vizează opera poetei Aurora Luque (Almería, 1962). Pe de altă parte, pornind de la premiza că poezia este „un incubator de utopii”, altfel spus, că este singurul refugiu posibil pentru crearea societăţilor vizionare în viitor, această lucrare se ocupă, de asemenea, şi de dihotomia dintre speranţa într-un viitor utopic şi sentimentele apocaliptice care însoţesc creaţia ei poetică astăzi.

Făcând o asociere între teatru şi utopie, această lucrare îşi propune atât să remotiveze funcţia critică a teatrului, cât şi să reflecteze asupra relaţiei dintre teatru şi utopie, dincolo de chestiunile privitoare la spaţiu, în căutarea unui nou model care să aibă puterea ficţiunii şi a prospecţiei. Acest text scris la patru mâini este atât o cronică a unui experiment, cât şi o meditaţie critică şi este îndreptat alternativ spre teorie şi practică, text şi scenă. Ideea lucrării este să exploreze modul în care puterea critică a utopiei poate fi folosită pentru un proiect de predare. Această explorare, întreprinsă în timpul unui atelier de dramaturgie aplicată, s-a bazat pe două practici: un atelier de scriere creativă bazat pe prezentarea regulilor şi un atelier de scriere dramatică, bazat pe improvizaţie. Această confruntare în cadrul unui act teatral dual a scrierii creative cu punerea în scenă relevă o serie de constante ce pot fi folosite pentru a se observa ce face utopia din teatru, ce face teatrul din utopie şi ce mai poate face, încă, utopia din lume.

În montarea lui Jean-Pierrre Ponnelle, opera pucciniană apare ca recitire fidelă; remarcăm atât metafora fluturelui – numele dat tinerei gheishe Cio-Cio-San – ale cărui plăpânde aripi vor fi frânte de „yankeul rătăcitor”, Pinkerton, ce nici măcar nu îşi propune să facă o distincţie clară între iubirea ce îi este oferită şi simplul „sport” obişnuit de a zbura din floare în floare –, cât şi metafora stelelor, tratate în „triplă cheie”: acel America forever din duetul Pinkerton–Sharpless, visul gheishei de a-şi urma cândva iubitul fiind acceptată de lumea din care el face parte (multiplu ipostazat prin inserţii cinematografice) şi bolta înstelată ce vegheză noaptea de dragoste în faimosul duet cu care se încheie primul act al operei pucciniene.

Lucrarea îşi propune să examineze rolul jucat de elementele distopice utilizate de Tom Stoppard în piesa intitulată Jumpers (1986). Piesa este elaborată pe o reţea intertextuală, distopia fiind una din multiplele voci care îi îmbogăţesc polifonia textuală. Stoppard plasează acţiunea piesei într-un viitor nedefinit, sub un regim tributar pozitivismului logic, în viziune şi obiective. Dramaturgul face uz de formatul distopiei şi de convenţiile prozei poliţiste pentru a examina efectele posibile ale hegemoniei logicii asupra individului şi societăţii. În esenţă, Jumpers lasă nerezolvate dezbaterea filozofică, precum şi investigarea crimei. În acest fel, piesa refuză să accepte un adevăr în pofida altuia, îmbrăţişând multiplicitatea opiniilor şi discursurilor şi deschizând textul unor unghiuri de abordare pe care nici proza detectivistă, nici pozitivismul logic nu sunt apte să le adopte.

One thing Native Americans had to learn after the coming of the white man was the fact that myth could not always control history. When the tribal myth-based censorship of history ceased to function, the Native American concept of time faced its own end. Faced with boundary situations beyond the healing power of traditional literatures, the inevitable occurred: historical time prevailed over myth. Cultural response came almost immediately, as numerous tribes resorted to a recipe which functioned adequately on so many occasions: the coming of Euro-Americans began to be explained in mythical terms, as something that was supposed to happen. But this was no match for the fragile structures of individual and local systems of histories.

Opera literară a Assiei Djebar este un amestec permanent de memorie şi identitate individuală şi colectivă. Romanul Nopţi în Strasbourg ne prezintă o luptă continuă a femeii musulmane împotriva consecinţelor Razboiului de Indepedendenţă. Acest studiu îşi propune să analizeze problema căutării identităţii în romanul Assiei Djebar, Nopţi în Strasbourg şi cazul Theljei, personajul principal al romanului. Thelja este o tânără femeie algeriană care a ales să trăiască la Paris şi Strasbourg, departe de fiul şi soţul ei şă aproape de amantul francez.

În acest articol, autorul analizează modificările aduse de globalizare în imaginarul identităţii, care presupune, de asemenea, elementul complementar al alterităţii. Autorul se opreşte cu precădere asupra comunităţilor ameninţate de integrarea într-un nou tip de cultură globală unde domină cultura occidentală.

În studiul nostru ne vom centra pe exodul acadian şi relaţia dintre aspectele centrale şi periferice ale fascinantei literaturi care îl reprezintă. Antonine Maillet descrie istoria acadiană într-un mod detaliat, cu accente pe calitatea literară a cuvintelor vechi. Călătoria lui Pélagie în ţara sa natală este reprezentată în capodopera lui Maillet ca o întoarcere la o Troie a sa, pentru a o reconstrui. Această capodoperă este, de asemenea, călătoria cititorului, care descoperă aventura tragică a poporului acadian. Pélagie poate fi comparată cu legendarul Ulise. Este evocat şi aspectul simbolic, iar bariera dintre viaţă şi moarte este un fel de început şi sfârşit. Trăsura lui Pélagie este cea a vieţii, a renaşterii omenirii. Această femeie este simbolul nemăsuratei puteri care poate uni oamenii. Broussard este forţa antagonistă a lui Pélagie, misiunile lor fiind opuse precum „pământul şi apa”, precum „soarele şi luna”. Lecţia transmisă de autor este că oricine posedă în inimă locul natal. Limbajul folosit de Antonine Maillet este sălbatic, reinventând astfel întregul univers uitat, un spaţiu care-şi cere locul în literatura din Quebec.

Fiecare perioadă literară are o anumită viziune asupra procesului receptării ce se concretizează într-o serie de opere care aduc în discuţie însăşi problematica lecturii, dând în acelaşi timp naştere unui anumit tip de cititor. Acesta este şi cazul operei Pseudo-cynegeticos a lui Al. Odobescu, una dintre figurile remarcabile ale epocii romantice, a cărui preocupare pentru lectură şi definirea unui cititor marchează trecerea spre o altă sensibilitate literară. Scopul acestui articol este să scoată în evidenţă jocul pe care un text precum Pseudo-cynegeticos îl propune cititorului său. Pe de o parte, articolul urmăreşte (re)lectura poeticii tradiţionale pe care vocea auctorială o realizează prin scriitura exersată în paginile operei, situându-şi cititorul la întâlnirea cu un nou spaţiu textual, în timp ce pe de altă parte urmăreşte jocul cu cele trei poziţii de cititor pe care textul le propune. Astfel, la întâlnirea cu noul spaţiu textual, opera dă naştere unui cititor model de la care se aşteaptă acceptarea valorilor pe care textul le propune.

Articolul îşi propune o analiză a funcţiunilor şi formelor de utilizare a ironiei în operele lui Proust şi R. Musil (În căutarea timpului pierdut şi Omul fără însuşiri), după modelul figurilor ficţionale ale servitoarelor : Françoise si Rachel. O importanţă aparte este acordată fenomenului ironiei trecînd prin noţiunea de perspectivă: fie la nivelul contextului socio-cultural al începutului secolului al XX-lea, fie la nivelul perspectivelor ironice abordate în textele romanelor şi care se concentrează mai ales asupra acestor două personaje, chestiunea opticii este mereu pusă în discuţie.

Articolul studiaza imaginea apei si beneficiile sale in romanele autoarei Anne Hébert. Investită mai ales cu atribute negative, apa dobândeşte conotaţii pozitive atunci când este sinonimă cu viaţa, maternitatea şi puterea de regenerare. Astfel, apa devine simbolul unui nou început care, inevitabil, duce la moarte.

Traducerea se preocupã atât de adevãrul moral, cât şi de cel faptic. Aceastã referinţã necesitã definiţii şi ilustraţii ale termenului „traducere” şi ale unor alţi termeni care fac trimitere la acesta, precum „traductologie” sau „traducãtor”. Articolul analizeazã procesul de traducere din mai multe puncte de vedere, încercând, în acelaşi timp, sã sublinieze cã traducerea poveştilor pentru copii poate fi adesea mult mai dificilã decât traducerea textelor destinate adulţilor.

Romanul La Peau de chagrin este considerat de către critica literară un studiu de moravuri, o pictură a societăţii contemporane lui Balzac. În articolul nostru, încercăm să facem o analiză comparativă între opera originală şi câteva versiuni româneşti ale romanului menţionat, punând accentul pe referenţii culturali.